Romanii sunt mari sau mici. Asa ar putea scrie in cartile de istorie, daca aceasta s-ar confunda prea des cu isteria. Prea multe statui, din ce in ce mai putini oameni la originea lor.
Lectia de la care multi au lipsit, nu intotdeauna din vina lor, este admiratia desprinsa de febra chibitatului in absolut. Putini sunt aceia care mai sunt in stare sa faca reverente in fata unui om exceptional, fara sa adauge cateva suturi in gura pentru competitorii sai, fie ei si indirecti.
Initial, scenariul Mari Romani mi s-a parut inca o ocazie penibila de a vorbi prostii pline de simtire despre Stefan cel Mare si Eminescu. Privind cu mai multa atentie la rezultate si la mecanism, cred insa ca e mai degraba inca un pas spre purificarea si normalizarea dezbaterii publice.
E una dintre primele ocazii de a pune in practica un anumit tip de sinceritate, capabila sa ne elibereze de miturile mostenite de la comunisti, dar si de obisnuinta de a repeta ce spun mai toti cei adunati sa palavrageasca la colt. Este, daca vreti, o intalnire importanta intre admiratia mecanica, sustinuta de dresaj si ignoranta, si admiratia naturala, nascuta din sinceritate si cunoastere.
Peste 50 la suta dintre cei care spun ca il admira pe Eminescu nu au citit in viata lor un vers de-al sau, peste 70 la suta nu sunt in stare sa recite altceva decat celebrul Noapte Buna! din “Somnoroase pasarele”.
In afara de prabusirea lenta, dar sigura a mitologiilor produse de Epoca de Aur, mi se mai pare interesant, de exemplu, sa aflam in ce masura cred votantii ca dispunem de femei demne de a fi admirate.
Misoginismul nativ geto-dac sigur va face ravagii si in aceasta privinta. Este, asadar, inca o ocazie nestiintifica, dar veridica de a afla in ce hal de degradare evolutionista se afla mentalul boborului. Partea luminoasa si buna este ca, pana acum, pe site-ul EVZ conduce Carol I, in fata lui Eminescu, desigur.
E mai mult decat surprinzator, e de-a dreptul incurajator faptul ca un vitregit al istoriei predate in scoala reuseste sa faca o figura atat de frumoasa, cum se spune in limba de lemn a fotbalului. Fie si macar din acest motiv, aceasta competitie fara miza se dezvaluie in opinia mea ca un stimulent pentru implicare.
Mai mult, e unul dintre multele fundamente care pot contribui, in timp, la mult asteptata aparitie a opiniei publice si in tara noastra, cea atat de ospitaliera cu lucrurile primite de-a gata.
Eliberarea de nevoia de a demonstra ceva, asumarea gestului de nominalizare si a admiratiei pe care acesta o contine, eleganta cu care reusim sa ne inclinam in fata celor care inseamna ceva pentru noi sunt doar cateva dintre posibilele urmari ale unui asemenea joc colectiv.
Si cred ca el, si orice astfel de mecanism, nu trebuie privit altfel decat ca un joc, la capatul caruia nu asteapta alta rasplata decat bucuria fiecaruia dintre noi de a fi participat.
Cred ca in spatele acestui aparent meci intre suporterii lui Carol I si cei ai lui Tepes sau Eminescu, functioneaza un ceas al evolutiei care ne aduce cu fiecare ticait mai aproape de cultura solidaritatii si a libertatii de exprimare exercitate in cunostinta de cauza, si nu la gramada ordonata.
Poate asa, peste ceva timp, si mai multi se vor misca mai cu talent ca sa sustina o actiune pentru binele comunitatii, cum a fost petitia on-line care l-a determinat pe primarul Videanu sa renunte la intentia de a poci centrul Bucurestiului cu zgarie-nori.
Ceea ce-mi place cel mai tare este ca publicul are ocazia sa se confrunte cu nume si valori ramase deoparte, cu sau fara grija organelor abilitate. Ca se va putea observa cu ochiul liber ca sunt foarte multe de descoperit, foarte multi oameni de aplaudat si multe lucruri de invatat sau de reamintit si ca periferiile contin cel putin tot atatea atractii ca si centrul.
As mai aminti la avantaje si posibila erodare a convingerii ca importanta unor destine celebre e masurabila sau relevanta dincolo de limitele jocului si criteriilor interioare al fiecaruia dintre noi. Si, nu in ultimul rand, conteaza sa acceptam ca in anumite ocazii placerea jocului depaseste valoarea rezultatului.
Faptul ca vorbim la plural despre mari romani incurajeaza libertatea de a-i propune si sustine pe cei in care credem, fara prea multa teama de modele unice.
Eu il iubesc si admir pe poetul Gellu Naum si cred ca in aceasta mare galagie in care incercam sa ne intelegem merita sa aflam ca cineva a putut scrie: se trageau clopotele si din ele cadeau doar bucati mari de vata.
Evenimentul Zilei, Razvan Exarhu, 01 iul 2006