Dintre cele patru echipe rămase în semifinalele Ligii Campionilor, singura care este privită ca o intrusă este Atletico Madrid. Deși a eliminat-o în sferturi pe deținătoarea trofeului, Barcelona, formația antrenată de Diego Simeone nu-l are pe vino-ncoa și nici nu face vreun efort să-l aibă. Tactica tehnicianului argentinian este aceea a unei cobre: mușcăm letal, apoi ne retragem și așteptăm ca victima să se stingă pe picioare. Ultimul exemplu este recentul duel de pe teren propriu contra lui Bayern Munchen, în care Saul Niguez a marcat în minutul 11 – un gol fabulos, ce-i drept -, după care Atleții s-au așezat pe două linii și au apărat rezultatul, încercând din când în când să dea încă o lovitură pe contraatac, așa cum s-a întâmplat pe final, când Fernando Torres a trimis mingea în bară.
Fotbalul propus de Simeone este unul bazat în primul rând pe angajament fizic. Dacă este nevoie ca echipa lui să alerge de două ori mai mult decât adversarul, atunci o va face fără crâcnire. Pare că asistăm la un atletism cu minge, însă cine spune că Atletico nu are voie să joace astfel? Nu există un regulament care să te împiedice să joci fotbal un sfert de oră și să faci antifotbal în restul timpului rămas. Atletico este o echipă inestetică, însă e de datoria lui Luis Enrique sau a lui Pep Guardiola că găsească soluțiile pentru a o scoate din competiție, nicidecum nu trebuie ca Simeone să-și justifice tactica succesului. De altfel, argentinianul a spus-o răspicat: „Într-un război nu câștigă cel care are cei mai mulți soldați, ci cel care știe să-i pună în valoare mai bine.” Observați termenii „război” și „soldați”, care exprimă cel mai bine felul în care Simeone vede fotbalul.
La polul opus se află antrenorul lui Manchester City, Manuel Pellegrini, care încearcă să demonstreze de mult timp că în fotbal este important nu doar să câștigi, ci și cum o faci. Tehnicianul în vârstă de 62 de ani a ajuns la o vârstă la care este foarte interesat de savoarea mâncării pe care o prepară, nu numai de deglutiție. Pellegrini preferă să piardă frumos decât să câștige urât – luați-o doar ca pe o metaforă -, iar fotbalul propus de el va rămâne cu siguranță pe retina iubitorilor de frumos. City este o echipă care nu se sperie de scor, iar dacă se întâmplă să conducă cu 2-0, nu va conserva rezultatul, ci va încerca să mai înscrie, spre bucuria suporterilor, dar si a amatorilor de pariuri sportive care mizează pe victorii concludente.
Avem, așadar, două modele fotbalistice în căutare de succes și ar fi greșit să spunem că unul îl exclude pe celălalt. La urma urmei, fotbalul nu este decât o felie de viață, care are părți frumoase și părți mai puțin plăcute, care formează împreună un tot. Putem să urâm Altetico și să iubim Manchester City, să fim enervați de stilul madrilenilor și extaziați de stilul Cetățenilor, dar, când tragem linie, realizăm că cele două alcătuiesc împreună un tot numit fotbal, la care ne uităm fascinați săptămână de săptămână.
Foto: www.flickr.com
