Pentru că în România, dacă se naşte mâine viitorul Federer sau o viitoare Halep, iar tata şi mama nu au bani, o să „moară” talent. Drumul de la primii paşi în tenis până la cei 441.000 de dolari câştigaţi de Simona pentru victoria de la Doha este atât de lung şi atât de costisitor, încât foarte puţini îl parcurg.
Simona Halep a avut noroc. De două ori. O dată pentru că a fost înzestrată cu talent, cum vezi la puţine fete din circuitul WTA şi, încă o dată, pentru că părinţii ei au avut ceva bani. Machedoni din zona Constanţa, ei au încercat să-l facă jucător pe fratele mai mare al Simonei. Au investit în el până pe la 11 ani, când, conştienţi că nu are niciun viitor, au renunţat. Şi s-au concentrat pe viitorul Simonei, evident mult mai talentată şi mai determinată. Şi nu regretă niciun moment.
Pentru alţi părinţi care simt că au un copil talentat şi vor ca el să fie, peste ani, la fel de bun ca Simona Halep, iată cum arată, schematic, o “reţetă” financiară. Un copil începe tenisul la 5-6 ani. Prima investitiţie este cea în echipament. Câteva sute de lei pentru două rachete, alte câteva sute pentru o pereche de pantofi şi un trening şi după ce ai cheltuit, foarte probabil în jurul a 1.000 de lei, descoperi că acesta a fost doar mizilicul.
Dacă vrei tenis de performanţă pentru copilul tău, în primii patru-cinci ani trebuie ca el să joace tenis cel puţin de 3-4 ori pe săptămână, fie iarnă, fie vară. Asta înseamnă între 50 şi 100 de lei plătiţi unui antrenor, în funcţie şi de valoarea acestuia, pentru o oră de antrenament, şi alţi 30, sau poate 50, în unele locuri chiar 80 de lei (în special iarna, când trebuie să te antrenezi pe un teren acoperit de balon) pentru închirierea unui teren. Pentru că aşa este în România. Cu câteva excepţii – pentru că sunt şi programe organizate de FR de Tenis, sau licee sportive susţinute de Ministerul Educaţiei – toate lecţiile de tenis din România sunt plătite din banii părinţilor. Iar în această fază, la primii ani, să zicem de pe la 6-7 ani, până pe la 11-12 ani, tenisul înseamnă pentru un părinte câte 3-400 de lei pe lună, antrenor plus închiriat teren plus, evident, câte 7-800 de lei pe echipament aproape la fiecare început de an: copiii cresc, pantofii de sport şi hainele le rămân mici.
Odată cu trecerea anilor cresc şi cheltuielile. De pe la 11-12 ani, în funcţie şi de cât de determinat este părintele, copilul o să se antreneze în fiecare zi – adică 6-700 de lei pe săptămână pentru antrenor şi teren, aceiaşi bani pentru echipamente, dar apar cheltuielile suplimentare. De la această vârstă copilul merge la turnee în străinătate. Dacă el este pe tabloul principal în turneele ITF (Federaţia Internaţională de Tenis) sau ETA (Asociaţia Europeană de Tenis) nu plăteşte pentru cazare şi masă, dar plăteşte pentru transport până acolo şi plăteşte, dacă vrea, pentru transport, casă şi masă pentru antrenor.
Este adevărat, însă, că acesta este un program pentru părinţii care au cu adevărat mulţi bani şi nu ţin cont de cât cheltuiesc atunci când vine vorba despre viitorul copiilor. Cei care nu au la fel de mulţi bani, dar îşi ştiu copilul talentat, nu îi iau antrenor privat, ci îl lasă să antreneze cu alţi 2-3 copii, ceea ce înseamnă că şi cheltuielile cu antrenorul şi închirierea terenului scad de 3-4 ori. Apoi, când încep să meargă la turnee în ţară sau străinătate caută, în general, turnee cât mai aproape de casă, unde se ajunge uşor cu maşina, nu iau cu ei niciun antrenor şi se bazează doar pe talentul lor şi pe sprijinul moral al părinţilor. Dar chiar şi aşa, tot vorbim despre câteva mii de euro pe an, sumă de care nu dispune oricine în România.
Din momentul în care copiii confirmă, ajung să câştige turnee şi caută primele puncte WTA sau ATP, cheltuielile cresc exploziv. De pe la 16-17 ani ai, clar, nevoie de un antrenor privat – un antrenor român bun îţi poate cere 2.000 de euro pe lună, plus cheltuielile legate de deplasarea la turnee (în 2010, spre exemplu, tatăl Simonei Halep spunea că numai drumurile la turnee şi antrenorul o costă 50-60.000 de euro pe an – n.b.). Un antrenor străin, doar pentru că este străin – şi există în sportul românesc un mare demnitar care a cerut pentru copilul lui jucător de tenis un antrenor străin – poate să coste şi 4.000 de euro pe lună.
Un component al echipei de Cupa Davis a României plătea la un moment dat câte 5.000 de dolari pe lună (“şi este foarte puţin”, susţinea el) unui antrenor străin, iar despre Simona Halep se spune că îi plăteşte belgianului care o antrenează acum cel puţin 2.000 de euro pe fiecare săptămână, apoi un procent de 10 la sută din câştigurile de la turnee şi un alt procent, la fel de consistent, managerului. Doar că Simona îşi permite. A câştigat, deja, şapte turnee WTA, are premii de peste 2,7 milioane de dolari, probabil că mai câştigă alte sute de mii de dolari din contractele de publicitate. Numai că asta se întâmplă acum, când este jucătoare de Top 10, când câştigă turnee.
În 2006 sau în 2007, spre exemplu, când făcea primii paşi în căutarea gloriei, a câştigat 441 de dolari (impozabil) în primul an, respective 3.136 (impozabil), în al doilea an.
În 2008, an în care a jucat 11 turnee, a câştigat puţin peste 10.000 de dolari, bani din care s-au scăzut câteva mii de dolari taxe şi impozite. Să presupunem că a rămas cu 7.000 de dolari, bani din care trebuia să-şi plătească antrenorul, terenul de tenis şi drumurile spre cele opt oraşe din Europa în care a jucat în acel an. Este clar că şi în 2008, la fel ca în 2006, 2007 sau în 2009 (an în care a câştigat aproape 25.000 de dolari), tot părinţii o sponsorizau. Probabil că sprijinul lor financiar s-a oprit abia în 2010, an în care Simona câştigă peste 100.000 de dolari, dar ea era, iată, de patru în circuit pe banii părinţilor.
Este greu de spus, recunosc sincer, dacă aceasta este o “reţetă financiară” unicat pentru ascensiunea unui jucător de tenis, pentru că sunt multe variabile – poate vorbim despre un copil atât de talentat, încât câştigă turnee valoroase în primul lui an – dar, în general, drumul unui jucător de tenis de la iniţiere până la clasamentul profesioniştilor urmează cam aceleaşi jaloane şi durează la fel de mult: 8-10 ani, timp în care zeci şi zeci de mii de euro ies din conturile părinţilor pentru o investiţie nesigură în viitor.
Sunt părinţi fericiţi, care văd că nu au dat banii degeaba, şi ne gândim la părinţii Simonei, la cei ai Soranei Cârstea, la cei ai lui Horia Tecău, sau Marius Copil sau Patrick Ciorcilă, dar sunt mult mai mulţi părinţi care au cheltuit, care au investit, dar care n-o să apuce să-şi vadă copilul pe prima pagină a ziarelor sau în direct la TV.
Pentru că aceasta este marea necunoscută a tenisului: nimeni nu-ţi garantează, când copilul tău de 5 ani intră pentru prima oară pe un teren, iar tu accepţi, conştient, să plăteşti mii de euro an de an, că într-o zi o să aştepţi, pe un aeroport, alături de sutele de fani, un CAMPION.
P.S. Şi dacă nu mă credeţi când spun că doar părinţii plătesc, vă ofer această declaraţie uluitoare a Ruxandrei Dragomir, cea care a fost – atenţie! – preşedintele Federaţiei Române de Tenis între 2009 şi 2013: “Acum, fără să fiu critică la adresa României, pentru că eu îmi iubesc ţara, nu ştiu ce merit ar avea România. Cred că ar trebui doar să se mândrească pentru că Simona s-a născut aici. Ea şi-a găsit drumul singură, ajutată de familia ei”.
Fotbalul este un sport iubit de aproape toti oamenii din intreaga planeta si reprezinta un domeniu in care banii sunt investiti in sume uriase. Iar pentru ca sportul rege nu poate fi jucat decat in conditii pe masura, echipele nationale si cluburile de fotbal locale au construit stadioane din ce in ce mai mari si mai spectaculoase.
